Am ieşit la promenadă
este ora nouă…
Sub umbrela mea albastră
nu-mi pasă că plouă.

I-am văzut de la distanţă
mersul legănat
E īnalt şi poartă barbă,
părul grizonat.

Mi se pare amuzant,
şi privesc īn zare…
Este puţin ameţit,
sau mie īmi pare?

Zāmbetu-mi trădează gāndul
prin conturul buzelor.
Dar deodată el īntreabă
cu un glas domol:
Vrei sa-mi dai umbrela ta?
Nu, am nevoie de ea…
Te-ai cupla cu mine? Da?
Ha, ha, ha….Ha, ha, ha…

Dintr-o dată-s fericită
chiar dacă sunt vorbe-n vānt…
Se pare că nu fac umbră
inutil pe-acest pămānt!

Mă trezeşte din visare
un semn mare de īntrebare:
„Ce-ai să faci cu viaţa ta?”
Doamne, ce-ntrebare grea...