Se frāng copacii de furtună,
şi praful alb pluteşte-n zări,
cu geamăt scurt oftează vāntul
şi lacrimi are bolta-n nori.

Ce răvăşită e natura,
nimic din ce era sublim,
se zvārcoleşte-n agonie,
o, Doamne sfinte, ce destin!

Cu şerpi de foc se-ncinge cerul
şi clocoteşte-n spume marea,
īn tunet hohoteşte zarea,
doar muntele-i nebiruit.

Lacrimi calde cerul cerne
şi īn linişte le-aşterne-n noapte,
pe fereastră-n lungi şuvoaie
se preling lacrimi de ploaie.

Īn culori de smalţ pestriţe
se trezesc poienele,
māndrul Soare le surāde,
mijind uşor genele.