Era zi de primăvară când ne-am cunoscut
ziua noastră a femeii, cândva, mai demult.
Mă dusesem hotărâtă să o înfiez
şi-am văzut-o cum se-nvârte ca un titirez.

Mică, albă, delicată, ca un fulg de nea,
un mic ghemotoc de blană spre minge sărea.
Nu avea mustăţi, sprâncene, că şi le arsese
ochii – doua albăstrele chiar atunci culese.


 


Roze purta în urechi, roz era şi nasul,
blana albă de hermină, sprinten avea pasul.
Coada-i flutura semeaţă ca şi un stindard,
era fină, delicată, avea suflet cald.

M-am decis în graba mare să o iau cu mine
lângă inimă sub haină, ca să-i fie bine.
O mică sălbăticiune se zbătea să scape
miorlăind pe-un ton sinistru, sunete ciudate.

Am ajuns cu bine-acasă, unde fiica mea
a fost nespus de uimită văzând-o pe ea.
Coup de foudre, eu aş zice, fiindcă din priviri
şi-au declarat pe vecie marile iubiri.

A intrat în viaţa noastră cu iubirea sa
Ne-a adus şi mângâiere când se alinta.
Ne-a iubit pe fiecare după placul său,
a plecat din viaţa noastră şi ne pare rău...