Seara, ciorile se-ntorc,
Nimeni nu ştie de unde,
Multe, negre, vorbăreţe,
Roluri părând să înveţe.

Or fi ciorile măicuţe –
fete fără de noroc?
Asta mă-ntrebam aseară
Singură, aşa-ntr-o doară.

Unele mai obosite
Pe antene poposesc,
Parcă-s note-n portative
Muzicale, emotive…

Altele, în parc ascunse,
Stau pe ramuri nemişcate,
Voind somnul să le poarte
în visare, peste noapte.

Una pare că visează,
Tot suspină şi oftează...
Ea-i prezintă unui Paşă
Rochii negre din mătase.

El îi cere să-l iubească
Şi nunta s-o hotărască.
Ea-l întreabă, temerară:
Crezi în dragostea fugară?

Vreau să-ţi dăruiesc palate,
inele cu nestemate,
aurul ce-am adunat,
numai ia-mă de bărbat.

Vai, de stol m-am răzleţit,
Sufletul ţi-am dăruit,
Şi ţi-aş fi alăturea,
Dar nu stă-n puterea mea!



      




Mâine-n zori, la mânăstire,
Stareţa va da de ştire
Că o maică a plecat
Şi-n cioară s-a transformat.

Stai, îţi pun un văl pe faţă,
Că „nevoia ne învaţă!“...
Nimeni n-o să reuşească,
în deşert, să te găsească.

Se trezeşte mica cioară,
Simte-n suflet primăvară…


Aripile îşi întinde,
Orizontul îl cuprinde,
Vede stolul ei în zare
Şi-l priveşte, visătoare.

Inima-i în piept tresare,
Paşa, demn, ţine-a ei cale.
Călărindu-şi albul cal,
Flutură un negru voal.

El îi pune-n plisc o floare
Şi-o sărută cu ardoare.
Vraja este spulberată:
Ţine-n braţe-o mândră fată.