Corabia selenară, printre nori pluteşte
oare încotro se-ndreaptă, şi cine vâsleşte?

Luna-i suplă, argintie, şi nu-i pasă de nimic...
pe stele le ocroteşte, pe Luceafar ...ce să zic?

O regină, o femeie, aveţi oare voi idee?
somnul nostru îl veghează şi ne mângâie c-o rază.

Raza ei, raza de lună, ne urează „noapte bună!”
şi poveşti nemuritoare ea ne spune zâmbitoare.

O fi fost îndragostită de a Soarelui strălucire,
cine oare-a pedepsit-o pentru marea ei iubire?

O fi chiar adevărat că Soarele-a divorţat
şi-a iubit o răsărită „Floarea-Soarelui” numită?









Biata fată, cată-n nori când dispare Luna-n zori;
după Soare se roteşte şi-i şopteşte că-l iubeşte.

Luna mândră-şi poartă voalul presărat cu stele
şi-nhamă la Carul Mare câteva din ele.

Uneori în neagra noapte ea se scaldă-n mare
oglindindu-şi chipul mândru, puţin gânditoare.

În oceane lung priveşte, o fi căutând un peşte?
Peştişorul de aur să-i dea un tezaur?

Poate vrea şi un palat pentru Soare rezervat
sau să-i dea iubirea lui, strălucirea Soarelui?

Poate într-o bună zi, cine ştie când va fi
vor fi din nou împreună Soarele şi mândra Lună.